În Orlando, identitatea devine fluidă, iar bucuria nu mai ține de stabilitate, ci de capacitatea de a te transforma. Trilogia lui Linklater (Before Sunrise, Before Sunset, Before Midnight) mută această căutare în timp: bucuria există doar atât cât durează întâlnirea, conversația, apropierea.
Filmele în avanpremieră, Străinul și A New Dawn, aduc această tensiune în prezent. Aici, bucuria este mai discretă, uneori aproape absentă, dar tocmai de aceea mai intensă atunci când apare, ca o suspendare temporară a incertitudinii.
The Fragility of Joy nu propune o definiție, ci o întrebare:
ce rămâne din bucurie atunci când renunțăm la ideea că trebuie să fie durabilă?
____
Există zile de vară în care granița dintre ce îți imaginezi și ce se întâmplă devine imposibil de localizat. Nu e o metaforă, ci mai degrabă o modificare reală a percepției, produsă de căldură, de lumină, de un anumit tip de oboseală care nu vine din (ne)somn ci din suprasolicitare senzorială. Corpul receptează altfel. O atingere accidentală rămâne pe piele mai mult decât durata ei fizică. Aerul are textură: apăsător, intenționat, greu de respirat în mod inocent. Un interval în care ceva care era ținut în frâu scapă, nu dramatic, ci pur și simplu, ca un nod care se desface singur în căldură.
Filmele acestei secțiuni trăiesc în acel interval și în spații în care personajele nu sunt acasă, în care regulile obișnuite au o aplicabilitate redusă, în care dorința poate exista la suprafață fără să fie imediat consumată. Barthes numea asta vouloir-saisir, dorința de a prinde ceva care prin natura lui scapă. Tocmai imposibilitatea capturii e ceea ce face starea suportabilă și insuportabilă în același timp. De aceea, aceste filme nu sunt despre fericire. Sunt despre acel moment scurt și insuportabil în care totul e posibil și știi deja că nu va dura.